toxical

Eram cel mai fericit om de pe pamant: mai aveam doar cateva ore de trait.

Ideea sinuciderii imi aparuse brusc. Tin minte ca zambisem. Imi fac meticulos – chiar in acest moment – bagajele necesare pe lumea cealalta.

Din clipa asta, constat, intre mine si ceilalti exista o singura diferenta: ritmul in care ne scoatem fiecare viata din trup.
Si eu am fost, pana astazi, aidoma lor: intepenit zece ore pe scaun in fata computerului, umpland patratelele Excell-ului cu cifre sau aranjand mesaje cretine in slide-uri PowerPoint. De fapt, formule magice, pentru ca e o minune cum compania asta la care lucrez am lucrat obtine profit: suntem o adunatura de obositi. Niste roboti care se chinuiesc sa-i trimita pe oameni in supermarketuri, promitandu-le ca acolo vor gasi fericire, tinerete, forta si respiratie rece ca gheata.

Ne stim cu totii foarte bine: prindem un pic de viata, de chef de munca, mai ales atunci cand facem inca un credit.
Masini mai puternice, case mai mari, libertate mai putina. Aflam repede care dintre noi a trecut iar pe la banca pentru un nou imprumut dupa cat de de lingusitor devine cu sefii.
Eram incantati sa calarim o masina mult mai nervoasa, deveneam zmei pe sosea, dar cum soseam la birou ne puneam singuri zgarda si botnita si ne cacam pe noi de frica sa nu fim dati afara.

Si nebunia asta sa sari de fiecare dat cand clincaie blackberry-ul: ce mesaj o fi, de la cine, ce-o vrea? Telefonul a devenit de mai multa vreme stapanul meu tiranic de parca mi-as cara sefii in carca, oriunde si in orice moment.

Job-ul este cel mai cunoscut si in acelasi timp cel mai ineficace procedeu prin care timpul se transforma in bani.

Uneori ni se acrea atat de tare, incat lasam masinile in parcare si ne repezeam, cum se facea sapte seara, direct in bar. Sleiti de puteri, la prima bere taceam si ne uitau in gol. Straini care se cunosc si isi duc viata impreuna.
Abia la a doua ne invioram si porneam sa ne dezvelim dintii, cica a zambet. Incepeam sa troncanim, vorbeam unii peste altii. Fotbal cu cuvinte.
La a treia bere deja ne simteam geniali, liberi, puternici, de parca tot ce traisem pana atunci fusese ceva provizoriu si abia din acea noapte ar fi urmat sa inceapa ceva exceptional in existenta noastra. Cam tampiti: era clar ca nu avea sa se intample nimic iesit din comun in viata noastra. Poate doar un atac cerebral sau un infarct la 40 de ani, cu mult inainte de clipa cand astfel de mizerii se intampla oricum.
Cam pe la a patra bere, incepeau sa ne sune nevestele si ieseam pe rand, in fuga, sa dam explicatii din strada, unde nu razbateau racnetele de victorie iluzorie dinauntru.

Fetele mergeau si ele in gasca, dar in localuri fancy, sa se bandajeze cu cocktailuri. Multe dintre ele aratau beton, in tinuta lor office la care mai asortau niste ochelari cu rama neagra de care nu prea aveau nevoie.
Si multe dintre ele erau singure.
Happening-urile sexuale intre membrii celor doua triburi erau insa foarte rare. Sau se dovedeau ei foarte discreti. Oricum, riscul era mare. Dauna la cariera, plus ca traiam cu totii atat de disciplinat si previzibil, incat dovedeam un talent incredibil pentru barfa, cand realmente se intampla ceva. Eram atat de mesteri – si femeile, si barbatii – incat am fi bagat in mormant si cea mai nesimtita vedeta.

In creier imi alerga alcoolul si deveneam brusc prietenos cu soferul de taxi, ingaduitor in superioritatea mea. Ii lasam un bacsis de neam prost si el ma varsa in fata casei.

O gaseam mai mereu in fata computerului, cu castile pe urechi.
In ultimul an, nu-mi mai reprosa nimic, dar nici nu mai venea dupa mine in bucatarie sa ma intrebe cum fusese ziua.
De altfel, ce putea sa vada? Cum ma reped la frigider si infulec direct din ambalaje? Cum deschid inca o bere?
Ilustrarea cea mai buna a vietii noastre in doi – pe care o constatam de fiecare data cand ma duceam sa ma pis – era unul dintre robinetele de la baie care picura zgomotos de multa vreme, alcatuind in cada o pata prelinsa de rugina. Niciunul nu avea chef sa cheme instalatorul, fiecare il invinuia mut pe celalalt.
Si fusese o vreme minunata in care fiecare nou obiect din casa insemnase discutii si sentimentul ca ne construim un spatiu al nostru, in care sa ne aparam de ceilalti.

Asta pana intr-o seara, cand, accidental, parea ca totusi mai exista ceva intre noi – stiti momentul, cand amandurora li se face mila, unul de celalalt – mi-a pus o muzica stranie care venea din computer. Cantau niste baieti in ruseste si se simtea clar ca nu au impresar, producator si contracte: cantau cu adevarat liber, cu placere. Live.

Plec la Sankt Petersburg – mi-a zis.
OK – am raspuns, de parca vorbeam cu un client la telefon.
Dupa aceea mi-a parut rau.

Inca nu ne era clar ce facem, si nici macar nu eram beti.

Nu voi lasa nici un semn. Nicio scrisoare, nimic. N-are decat sa-si bata capul cand se va intoarce (oare?) din gheturile Rusiei. Nu voi lua cu mine nicio fotografie, nicio carte. Doar ceva haine si laptopul.

Am trantit usa in urma. Mai aveam cateva ore de trait.
Si scuzati-ma ca ma repet, eram extrem de fericit.
(va urma)