2. Seara aceasta mancam pe scena

Din episodul 1: Luasem, intr-un moment de luciditate, hotararea sa ma sinucid intr-un mod nemaintalnit pana atunci.

Stiu, voi ati vrea sa cititi ceva distractiv, sa radeti, sa fie ceva usor de retinut, picant, ca sa povestiti la randul vostru ce ati citit pe toxical. Nu o sa fac pe clovnul de dragul vostru, nu e nimic vesel si nici usor de povestit. Dar merita sa mergeti mai departe: multi va veti recunoaste printre personaje!

Cuvantul care m-ar descrie cel mai bine ar fi “nesimtit”. Un psiholog ar folosi poate termenul mai dur de “sociopat”. V-am mai spus: foarte rar se mai intampla ca ceva sa-mi starneasca interesul in afara de ce tine de munca mea, de biroul meu, de compania care m-a angajat. Parca cineva m-a lobotomizat cu rabdare, razuindu-mi creierul cate putin in fiecare zi ca sa nu simt nicio durere. A iesit o lucrare perfecta: pot sa calc un copil iesit brusc in fata masinii, iar primul gand dupa ce-mi scot capul din airbag si ii vad sangele pe parbriz sa fie “in ma-sa, iar o sa intarzii la serviciu”.

Si cu toate acestea, aseara am intrat inexplicabil in panica. Am inceput sa tremur si mi-a venit sa o rup la fuga din restaurantul in care intrasem sa mananc ceva.

Gasisem o masa retrasa intr-un colt, chelnerul imi adusese o bere.
Mi-am rotit ochii in jur si am vazut oameni care discutau aprins, gesticulau, sub lumina calda. Nu-i auzeam, muzica acoperea totul. Le vedeam doar gurile cum se misca, ochii care se holbeaza a mirare sau se strang a viclenie. Atunci am trait un soc : am avut impresia acuta ca ne gasim cu totii pe o scena, ca niciunul dintre noi nu se comporta natural, ca nu se stie cine ne furase mintile, acolo, in restaurant, si ne pusese sa jucam cate un rol.

N-as putea spune ca era aidoma unui cosmar, din simplul motiv ca in ultimii ani nu-mi aduc aminte sa mai fi visat. Aveam un somn de plumb, strict fiziologic.

Panica are multe feluri de manifestare, dupa cum ni le descriu specialistii. Unii oameni se resemneaza si isi asteapta sfarsitul. Altii ii privesc cu ura pe strainii care le bat la usa. - click aici daca vrei sa vezi de unde vin vorbele aceastea si apoi intoarce-te.

Veiozele de pe mese pareau reflectoare si, priviti cu atentie, oamenii chiar se comportau usor isteric, aidoma unor actori.
Nu suport actorii. Exagereaza, tipa, rostesc cuvintele cu toate silabele si consoanele, asa cum nici un om nu face in viata reala. Cam asa se comportau si oamenii aflati la mese, mai ales o pereche genul acela “ne cunoastem de doua zile de pe site-ul acela de dating , in seara asta iesim la o cafea sa ne pandim reciproc, sa ne mirosim, sa vedem daca ne potrivim”. Era clar ca nu traiesc nicio pasiune, ci ca sunt pe cale sa incheie un targ: nu ne iubim , dar cel putin ne vom ucide reciproc singuratatile, scapam de stigmatul social ca nu ne-am gasit inca perechea, intram triumfator in randul lumii si vom putea urla relaxati la serviciu pentru ca nimeni nu o sa explice irascibilitatea noastra prin faptul ca suntem nefututi.

Nu auzeam ce-si spun, dar simteam fractura teribila intre ce era in mintea lor si ce le iesea pe gura. Si daca intr-adevar se cunoscusera pe un site de socializare, asa cum banuiam, trebuie ca traiau un inconfort imens, asa cum stateau fata in fata, reali, si nu ascunsi in spatele unor nickname-uri. Decat sa faca eforturile acelea penibile sa comunice vorbind, mai cinstit ar fi fost sa taca, sa fuga, sa se bage direct in pat si sa-si lase corpurile sa povesteasca.

Infulecand friptura, luand inghitituri mari din salata fara sa le simt gustul, traiam cam aceeasi panica incercata cand fumasem pentru prima data iarba intr-un coffee shop din Amsterdam. Simtisem atunci niste scantei in jurul fruntii, buzele si narile imi amortisera ca la o anestezie stomatologica si apoi am inceput sa aud vocile celor din jur cu intarziere, sa le pricep cu greu spusele, de parca imi vorbeau de undeva din ceruri.

Cine-mi face rost de iarba? click aici, ca sa vezi de unde vin vorbele acestea, si apoi intoarce-te.

Am ajuns acasa, slava domnului nu aveam niciun e-mail de la Sankt Petersburg – asta ar mai fi lipsit, si am inceput sa caut solutia de evadare. Abia azi dimineata mi-am dat seama cat e de simplu sa scap.

Acum, ca luasem hotararea sa ma lepad de viata asta (dar intr-un fel original, prin care sa evit pericolul de a deveni prima stire la telejurnalul de seara) eram fericit. Mi-am luat bagajele, am trantit usa si m-am indreptat spre parc.

Aveam sa comit o singura si naucitoare razbunare fata de toti: am oprit un pusti care se dadea cu skateboard-ul, i-am dat o suta de lei, i-am pus blackberry-ul in mana si i-am spus:

- Pana se descarca de tot, sa raspunzi la fiecare apel si sa spui doar atat “incearca macar o data sa-mi spui exact ce gandesti in momentul asta”. OK?

-OK, a spus pustiul.

Eram sigur ca asa o sa faca, dupa cum s-a uitat la mine si dupa cum a bagat banii in buzunar.
Aproape de iesirea din parc, m-am asezat pe o banca ca sa ma gandesc serios unde aveam sa ma duc pentru a ma sinucide: la Marbella, la New York sau in satul acela din Apuseni ai carui locuitori mai cred inca in strigoi.

1. Nu exista la revedere

Eram cel mai fericit om de pe pamant: mai aveam doar cateva ore de trait.

Ideea sinuciderii imi aparuse brusc. Tin minte ca zambisem. Imi fac meticulos – chiar in acest moment – bagajele necesare pe lumea cealalta.

Din clipa asta, constat, intre mine si ceilalti exista o singura diferenta: ritmul in care ne scoatem fiecare viata din trup.
Si eu am fost, pana astazi, aidoma lor: intepenit zece ore pe scaun in fata computerului, umpland patratelele Excell-ului cu cifre sau aranjand mesaje cretine in slide-uri PowerPoint. De fapt, formule magice, pentru ca e o minune cum compania asta la care lucrez am lucrat obtine profit: suntem o adunatura de obositi. Niste roboti care se chinuiesc sa-i trimita pe oameni in supermarketuri, promitandu-le ca acolo vor gasi fericire, tinerete, forta si respiratie rece ca gheata.

Ne stim cu totii foarte bine: prindem un pic de viata, de chef de munca, mai ales atunci cand facem inca un credit.
Masini mai puternice, case mai mari, libertate mai putina. Aflam repede care dintre noi a trecut iar pe la banca pentru un nou imprumut dupa cat de de lingusitor devine cu sefii.
Eram incantati sa calarim o masina mult mai nervoasa, deveneam zmei pe sosea, dar cum soseam la birou ne puneam singuri zgarda si botnita si ne cacam pe noi de frica sa nu fim dati afara.

Si nebunia asta sa sari de fiecare dat cand clincaie blackberry-ul: ce mesaj o fi, de la cine, ce-o vrea? Telefonul a devenit de mai multa vreme stapanul meu tiranic de parca mi-as cara sefii in carca, oriunde si in orice moment.

Job-ul este cel mai cunoscut si in acelasi timp cel mai ineficace procedeu prin care timpul se transforma in bani.

Uneori ni se acrea atat de tare, incat lasam masinile in parcare si ne repezeam, cum se facea sapte seara, direct in bar. Sleiti de puteri, la prima bere taceam si ne uitau in gol. Straini care se cunosc si isi duc viata impreuna.
Abia la a doua ne invioram si porneam sa ne dezvelim dintii, cica a zambet. Incepeam sa troncanim, vorbeam unii peste altii. Fotbal cu cuvinte.
La a treia bere deja ne simteam geniali, liberi, puternici, de parca tot ce traisem pana atunci fusese ceva provizoriu si abia din acea noapte ar fi urmat sa inceapa ceva exceptional in existenta noastra. Cam tampiti: era clar ca nu avea sa se intample nimic iesit din comun in viata noastra. Poate doar un atac cerebral sau un infarct la 40 de ani, cu mult inainte de clipa cand astfel de mizerii se intampla oricum.
Cam pe la a patra bere, incepeau sa ne sune nevestele si ieseam pe rand, in fuga, sa dam explicatii din strada, unde nu razbateau racnetele de victorie iluzorie dinauntru.

Fetele mergeau si ele in gasca, dar in localuri fancy, sa se bandajeze cu cocktailuri. Multe dintre ele aratau beton, in tinuta lor office la care mai asortau niste ochelari cu rama neagra de care nu prea aveau nevoie.
Si multe dintre ele erau singure.
Happening-urile sexuale intre membrii celor doua triburi erau insa foarte rare. Sau se dovedeau ei foarte discreti. Oricum, riscul era mare. Dauna la cariera, plus ca traiam cu totii atat de disciplinat si previzibil, incat dovedeam un talent incredibil pentru barfa, cand realmente se intampla ceva. Eram atat de mesteri – si femeile, si barbatii – incat am fi bagat in mormant si cea mai nesimtita vedeta.

In creier imi alerga alcoolul si deveneam brusc prietenos cu soferul de taxi, ingaduitor in superioritatea mea. Ii lasam un bacsis de neam prost si el ma varsa in fata casei.

O gaseam mai mereu in fata computerului, cu castile pe urechi.
In ultimul an, nu-mi mai reprosa nimic, dar nici nu mai venea dupa mine in bucatarie sa ma intrebe cum fusese ziua.
De altfel, ce putea sa vada? Cum ma reped la frigider si infulec direct din ambalaje? Cum deschid inca o bere?
Ilustrarea cea mai buna a vietii noastre in doi – pe care o constatam de fiecare data cand ma duceam sa ma pis – era unul dintre robinetele de la baie care picura zgomotos de multa vreme, alcatuind in cada o pata prelinsa de rugina. Niciunul nu avea chef sa cheme instalatorul, fiecare il invinuia mut pe celalalt.
Si fusese o vreme minunata in care fiecare nou obiect din casa insemnase discutii si sentimentul ca ne construim un spatiu al nostru, in care sa ne aparam de ceilalti.

Asta pana intr-o seara, cand, accidental, parea ca totusi mai exista ceva intre noi – stiti momentul, cand amandurora li se face mila, unul de celalalt – mi-a pus o muzica stranie care venea din computer. Cantau niste baieti in ruseste si se simtea clar ca nu au impresar, producator si contracte: cantau cu adevarat liber, cu placere. Live.

Plec la Sankt Petersburg – mi-a zis.
OK – am raspuns, de parca vorbeam cu un client la telefon.
Dupa aceea mi-a parut rau.

Inca nu ne era clar ce facem, si nici macar nu eram beti.

Nu voi lasa nici un semn. Nicio scrisoare, nimic. N-are decat sa-si bata capul cand se va intoarce (oare?) din gheturile Rusiei. Nu voi lua cu mine nicio fotografie, nicio carte. Doar ceva haine si laptopul.

Am trantit usa in urma. Mai aveam cateva ore de trait.
Si scuzati-ma ca ma repet, eram extrem de fericit.
(va urma)